Alesul

Dan Coman este un poet de o exuberanta rece, poemele lui isi au originea in acea planta care creste in cap si care se asaza peste acoperisurile Bistritei ca ramurile unei jungle artificiale, din lame de cutit, care halesc tot oxigenul. Poezia lui Dan Coman e una claustrofobica, htonica, spatiul in care evolueaza animalele lui totemice e inchis, apasator, greu, e In cealalta parte, acolo unde respiratia nu e decat un act mimat. Am senzatia din ce in ce mai pregnanta ca Dan Coman este genul de poet care decupeaza din cand in cand fragmente dintr-un text interminabil, aflat in flux continuu, si pe care-l muzicalizeaza si-l preda cu regret hartiei. Poemele lui, aflate intr-o curgere constanta dinspre anul cartitei galbene spre Insectarul Coman, par concesii facute unei cutume editoriale, fara a exista o legatura esentiala intre motorul care le pune in miscare si existenta lor finita. Sunt solilocvii care-si capata sensul daca le integrezi in mecanismul acela al curgerii continue din propria lor lume. Trebuie sa ajungi sa traiesti in capul lui Dan Coman pentru a decodifica aceste glosolalii. Iar accesul, interzis prin excelenta, se face, paradoxal, tot prin text. Bogdan-Alexandru Stanescu